am simțit un gol în iubire
și l-am umplut cu vată
așa cum ți-am pus și ție, tată, în nas
și mi-e rușine, acum
pentru că pun vată în poezie
în loc să pun dragoste
cum am pus noi viță de vie
în speranța că ne vom îmbăta, cîndva
să uităm de dureri, să uităm de fericire
amîndouă sunt la fel de îmbătătoare
și trădătoare, ca un termen de garanție
de ce n-am pus de la bun început
viță de murire, că doar știam
că asta ne va îmbăta și nu ne vom mai trezi
pe vecie mahmuri cu amintirile
întotdeauna mahmuri, vinul ăsta e pentru cei beți deja
pentru că au săpat gropi pentru vii
să crească peste neputința lor, auzi
ai văzut vreo cioară să albească de frică
cum am făcut-o și eu din lipsă de viitor
atît de plin de viață, dar fără atît de puțin viitor
că îmi aprind țigara și trag cum mi-aș trăi viața
cînd golesc scrumiera rămîne doar fumul
amintirilor iubirilor mele și tu
stai cu secera și ciocanul în mînă și nu știi
cu ce să începi să mă faci mai bun
să faci și tu un gol în mine să-l umpli cu vată
cu vata pe care ți-o scoți din nas
vata pe care o ducem mai departe
moștenirea noastră, ce vată albă, tată
o puteai trage pe nas ca pe cocaină
o vată atît de albă, tată, că, dacă plutea pe cer,
puteai pune tot cerul în ea ca într-o foiță
și-l fumai, îl fumai și un cîine lătra
a pustiu