o ceață densă

ca un început al sfârșitului

o lună bolnavă de insomnie

un soare scuipat de buzele cerului

o tăcere-n extaz

o alee plină de frunze

ca un spital plin de bătrâni

nici vântul nu mai are putere

trece ca doctorul neputincios

pe lângă sufletele muribunde

frigul mângâie umbra

păsările își iau la revedere

de la cuiburi și pleacă

spre ținuturi mai calde

undeva se mișcă o perdea

ce dezvăluie chipul tristeții

lacrimile curg ca niște femei

cu amintirile moarte în brațe

două măști se iubesc

lângă ghena din spatele blocului

praful se depune

pe urmele zilei de ieri

iarba își numără firele veștede

cum femeia firele albe

ziduri, ziduri de spaimă ne separă

ziduri cu ferestrele moarte

gurile pământului se deschid

mai lacome decât iadul

îmi privesc palmele

linii ale vieții tăcute

cum șinele fără trenuri

tăcerea înflorește în mine

floare carnivoră

care îmi mănâncă cuvintele

cea din urmă dorință

să mă spovedesc paginii albe

să mă ierte poemul