uneori, totul este atât de greu
încât ți se pare că ești
o navă de containere
încărcată până la refuz cu amintiri
având un singur motor, și acela supraturat
luptând împotriva valurilor
împotriva timpului care se-nalță
și vrea să te-nghită
și cum ești singur, atât de singur
și cum n-ai niciun ajutor
te rogi de umbră să te remorcheze
să simtă și ea cât de greu este
să mergi înainte, mereu înainte

uneori lumea pare mai mică
dar totul este mai greu ca înainte
te simți ca un cal bătrân
care trage după el o căruță
plină cu bălegar, pe drumul de țară
doar foamea ancestrală
care te biciuie
te face să înaintezi
ajungi acasă, în casa ta neîngrijită
în grajdul tău, te dor tare șalele
te bucuri că rumegi niște fân
fânul acela care
îți ținea de cald peste noapte
ești singur, atât de singur încât
te împrietenești cu muștele
care ți se așază pe ochi

visezi, în tot visul tragi lumea după tine
o împingi pe un deal, ca un Sisif
o porți pe umeri ca un Atlas
te trezești mai obosit decât erai
înainte să dormi
ai nevoie de o macara
să-ți ridice pleoapele înțepenite
și când reușești, într-un final, să vezi cerul
ți se pare că soarele trudește
ca o locomotivă trăgând după el
vagoane nesfârșite de nori
pesemne, amintirile sale
și ești singur, îți vine să bei
să mai prinzi un pic de forță
un pic de curaj, dar nu ai voie să bei
iei pastile, ce soartă tristă
iar prietenul tău cel mai bun
bea fără tine, în barul acela care
pentru bărbați pare o biserică
bea, și cu toate că halba de bere e grea
o golește, se pișă și pleacă acasă
și e fericit, dar fericirea lui e uitarea
o uitare pe care nu o împarte
cu nimeni, nici cu tine
tu nu l-ai uitat

greu e totul, și ca totul să fie
și mai comic, mai tragic
depinde de fiecare cum interpretează
uneori, când ești ca o păpușă grea
ca un Pinocchio de plumb
simți cum coboară din cer niște frânghii
și ți se înfășoară pe mâini
una îți înfige cârligul în spate
(tu îi spui și junghi, torticolis, spasm muscular)
apoi, în ciuda durerii, te ridică forțat
te spală pe dinți să nu-ți pută gura
te îmbracă cu aceleași haine
vechi, necălcate
îți aruncă o bucată de mâncare în gură
și te trimit la serviciu
ca pe un zombi
și ești singur și neputincios
încât sforile ajung să-ți fie prietene
ajungi să crezi, cumva, că ești fericit
că cineva, de acolo de sus
are grijă de tine, te iubește
făcându-te să mergi mereu înainte
făcându-te să crezi
că tu ești omul putere
omul care le poate face pe toate