o senzație de pace
de timp care se oprește în loc
un vis de-altădată
care-a prins viață și respiră
cuminte ca un vânticel
de primăvară

o mână micuță și caldă
pe care o strângi cu grijă
un păr moale pe care îl mângâi
așa cum te mângâiau bunicii
și părinții
în timp ce-ți spuneau povești
cu feți frumoși și cu zâne

o ghemuire în brațe
un întreg univers
lângă tine
o inimă care bate
și o asculți cu urechea
lipită de piept
un oftat de bucurie
o confirmare a faptului
că ești iubit
fără nicio reținere

o stare de veghe
o îngrijorare
o vină pe care ți-o asumi
un regret, un straniu regret

nu ai vrea să mai crească
nu ai vrea să cunoască
suferința și moartea

o rugăminte fără voce
preschimbată
în lacrimă

iartă-mă, copilul meu
că te-am răpit din ceruri
și te-am adus
pe lumea aceasta
bolnavă și rea

iartă-mă că sunt
un pic egoist
iartă-mă că sunt
un pic criminal
iartă-mă c-am vrut
să-mi umpli golul din suflet
iartă-mă că voi pleca
într-o zi
și te vei simți
pustiit

iartă-mă
că ți-am dedicat
atât de puține poeme
cu toate că tu meritai
toate poemele mele

iartă-mă...