spre deosebire de alții
îmi pot aminti cu precizie
momentul în care m-am născut
și momentul în care am murit

se întâmpla pe vremea unui poem
cu care încercam să cuceresc o femeie

nașterea mea era un zâmbet
care căuta adâncul unei priviri
un sărut care căuta fântâna unei inimi
un foc care căuta sufletul care să-l întrețină
un aluat care visa să se transforme în pâine

moartea mea
ei bine, moartea mea era
o privire care nu avea ochi pentru zâmbetul meu
un zid insurmontabil
o umbră mai grea decât orice lanț
o lacrimă mai grea decât tot universul
un foc care se transforma în cenușă
o lună înjunghiată de cuțitul sângelui meu
un poem pe o pagină albă
un testament al iubirii neîmplinite

și chiar atunci când
ar fi trebuit să pun punctul
care să consfințească sfârșitul
chiar atunci când ar fi trebuit
să mă cufund definitiv
în lumea fără vânt, fără ploi, fără soare
din spatele pleoapelor mele
chiar atunci când ar fi trebuit
să eliberez inima mea
biciuită de un timp fără noimă
chiar atunci, o pasăre
se ridică din cenușa abisului meu
mă luă pe aripile ei
făcându-mi cunoștință cu înaltul

de acolo, de sus
lumea părea mai frumoasă
de acolo, de sus
toate sufletele păreau că așteaptă un suflet pereche
de acolo, de sus
chiar și marea părea o femeie care-mi face cu ochiul
invitându-mă să-i mângâi pielea netedă și albastră
chiar și delta părea o chitară
așteptând să fredonez cântecul misterioaselor ape
de acolo, de sus, orice coborâre
însemna înviere

ei bine, de atunci
m-am tot născut și-am tot murit în nenumărate poeme
de parcă eram o clepsidră pe care o mână nevăzută
o tot întorcea

până când, într-o zi
în ochii unei femei
am privit, pentru prima oară
fericirea

iar fericirea aceasta
a dat naștere
poemului cel mai frumos
poemului fără sfârșit:
Ana-Maria