odată, m-am retras în mine
așa cum se retrage melcul
în cochilia sa

simțeam că nu mai am
pentru cine să trăiesc
simțeam că trebuie să mă închid
în întunericul meu
așa cum se închide nufărul noaptea
vorbind pe limba rădăcinii sale
doar cu mâlul și apa

în întunericul acela
m-am întâlnit cu visele mele
fiecare vis era ca aluatul unei pâini
ce aștepta focul inimii

atunci am înțeles
pentru cine trebuie
să trăiesc

pentru toate iubirile astea
ce vin ca niște păsări
la ferestrele ochilor mei
așteptând să le hrănesc
cu visele mele