hârtie, zid al plângerii, unde e poezia?
vioara sângelui caută neîncetat
arcușul tandru al versului
inima își caută veșmântul de lumină
singurătatea îmi devorează amintirile
una după alta, ca un câine flămând
felinarele adevărului abia pâlpâie
fericirea se hrănește
doar cu lacrima nopților albe
își caută fericirea pereche în oglinzi
simt golul cum se adâncește în mine
unde, unde, unde e poezia?

lacrima umple candela dorului
flacăra dă naștere umbrelor mute
visele au înnoptat în carnea mea
fără să spună nimic
chiar și pixul meu zace
ca un catarg rupt de furtună
spune-mi, tu, zid al plângerii
loc al dorințelor care devin realitate
unde e poezia?

aș da orice ca să știu
mi-aș împărți trupul
ca pe o pâine, oglinzilor
mi-aș scoate un ochi
și l-aș dona nopții chioare
mi-aș dărui trunchiul și brațele
copacului ars până la rădăcină
de fulgerul fără milă
spune-mi, unde-i?

uite, merg
cu toate cuvintele astea fără viață
pe străzile tale pustii și... nimic
versurile nu mai vor să se îmbrățișeze
metaforele sunt fântâni otrăvite
nici moartea nu se atinge de ele
merg și iar merg
ca vântul printre morminte
tulburând somnul florilor
calc pe urmele care păreau a fi ale ei
și ajung să calc tot pe urmele mele
spune-mi, unde-i?

nu am mult timp la dispoziție
fiecare secundă e spinul
unui trandafir otrăvit
în mine, toate trenurile se grăbesc
la fereastra inimii poposește
tot mai des, întunericul
spune-mi, tu, zid al plângerii
unde e poezia?

copacul din mine
încă mai visează
să înfieze stelele
fără cer