încă mai bate
inima cu copita
în temelia viselor mele
încă mai bate
în poarta ruginită a pieptului
în poarta ferecată a buzelor
în poarta înfundată
a timpanelor

dar nu vreau
să fac din asta
un spectacol cu tobe
pentru publicul larg
nu vreau să fiu
doar un câine
ce latră a pagubă

limba mea
este ca rădăcina ce plânge
după pierdutele frunze
strigătul meu
este strigătul spicului
din gura treierătoarei
sentimentele mele sunt mute
ca peștii și pâinile

vor hrăni ele mulțimile?
poate că da, poate că nu
cine mai crede în minunile
unui poet?

cine mai crede
în înțelepciunea pietrei
în răbdarea ei netulburată
de vocile ploii
în bunătatea nesfârșită a râului
în promisiunile soarelui
ce mângâie ferestrele înghețate
în sămânța împrăștiată
cât mai departe de vânt
în umbra care se cațără
pe zidul de carne
pentru a deveni pasăre?

da, cine mai crede
în cel ce renunță să îngrașe pământul
pentru a face cerul mai rodnic
în cel ce aduce căldura
în colțul cel mai friguros
al absenței?

ah, cum tai
cu baioneta cuvântului
fâșii de lumină lăuntrică
pentru a le dărui
orbilor!