nu mă mai tem de oameni
în fiecare os simt
vibrația tuturor răstignirilor chiar și pe cele
de paradă

unele scot sunet de flaut
altele ridică tăcerii talazuri asurzitoare
stridențe de tablă sparg timpanul
diminețile trec indiferente cu bisturiile peste chipuri
mamă ce ai uitat să mă naști întreg
jocul se-ncepe cu tine
și azi

eram un haiduc fugărit de înghețuri până în inima pietrei

potera ierbii încă nu-mi prinsese picioarele
tu dădeai la o parte scamele somnului
legănai absentă o fantasmă
un prunc nenăscut
pipăia uterului uscăciunea
sufletul ți se descompunea ușor
sub frunze hipnozele anotimpului nu mai căutau
semințele

zadarnic scufundam brațele în ochii tăi
nici un ciob din chip
nu găseam

un cutremur de mare adâncime
înghițea morțile
arunca zarurile golgotei
peste mântuirea ce refuza să dea semnătură
pe clipa fără de miză

doar tălpile noastre ardeau la fel mamă
și-o inimă ne fura pulsul