am luat toate stelele la strung, le-am tăiat colțurile și acum arată ca niște becuri ecologice
desenate de rubens, au lumina goală de parcă nu mai e lumină ci o vibrație electrică
a întunericului, ca broasca disecată care încă aprinde becul
sau aburul cald dintr-o gogoașă care îți pudreasă nasul cu atomi de zahăr pudră

totul cu intensitate, nu părăsirea sau separarea, eliberarea ca din ștreang
cînd călăul e blînd și te mîngîie în timpul ultimei convulsii
cînd nu te mai zbați și accepți iar cu ultima electricitate îi scrii în palmă cu degetul
numele

cînd se termină întrebările se termină și răspunsurile și dispare mirarea
dar poate fi sexi ca iarba proaspăt cosită într-o pictură, oo, dar miroase frumos
a despărțire, cînd ai sfîrcurile ca niște capete vidia, cînd pui stele ca vata pe băț
înroșită de puțină durere

curge din tine, poate te găsește cîndva
cînd își vede fața în luciul apei și oricîtă ar lua în căușul palmei
nu te poate scoate să își dea cu tine pe față