Dacă spui tren îți aprinzi țigara în bucătărie pe șine
O acoperi cu perne gonflabile
Și o stingi
E sticluța ta de ulei gros de parfum, care a căzut de pe masă
Nucile întregi sparte
Te traversează, în coaste, numai un dor ciudat de a deschide fereastra
În univers, se intră cum prin gări porumbei albi de pace
Trupul lui și
Vrăbii, în tine, tresari
Parapete în care te lovești încercând emoție-zero
Obloanele coborâte pentru creanga prea lungă, de liliac, intrând pe fereastra deschisă
Care se preface în roșu, sub fum,
Ca un fel de aortă deschizându-se
Cu un mâner transversal
Tragi alarma
Foarte sigură
Este o primăvară prea lungă
În camera în care nu a intrat demult nimeni
Tragi de fermoare drept peste gură
O să intre
Un bumerang, singurătatea cu un chip de alt fumător
Controlorul naibii
Cum se iese afară dintr-un pătrat pe care îl visează el
Mintea ta și picioarele
Și podurile de sub dărâmături, le ridici, sunt gâște și e gris la celălalt etaj
Și porumb...
Din mâini să îți curgă unghii de întâmpinare
O secundă, crezi că te aperi
De nod.