am o înălțime irațională, adică 1,7945632456... de fapt tot atîtea zecimale după virgulă ca numărul pi sau numărul lui euler. sunt totuși o ființă atît de finită, un por interminabil într-o bucată de piatră pe care se chinuie s-o străbată (și o străbate fără s-o străpungă, cu gîndul că la un momendat o va face să dispară).

am o pisică pe moarte, un accident vascular la activ, sau poate mai multe, e oarbă, inconștientă, n-a mîncat nimic de cîteva zile deși ne-am chinuit cu seringa, ficat crud la blender, dar degeaba (cam așa e și al meu în problema cu alcoolul). ne gîndim la euthanasie, de ce să se mai chinuie, probabil așa gîndește și dumnezeu despre noi.

banii mi i-au luat de pe card, cică o poprire pentru o datorie mai veche, dovada că nimic nu rămîne neplătit în viață. așa mă trezesc în fiecare dimineață, fără niciun ban, cu o înălțime infinită, un infinit din ce în ce mai mic, eu, o ființă atît de finită în infinitudinea mea, draga mea, azi nu ți-am spus că te iubesc.

ce am pierdut, am pierdut prin încremenire. doar zecimalele înălțimii mele continuă una după alta, la nesfîrșit, brîncușian. doar zilele încremenirii mele circulă pe străzi, înghesuite una în alta într-un ambuteiaj cît timpul, iar durata încremenirii mele este de o clipă. o clipă lîngă altă clipă, lîngă altă clipă, asemenea cuvintelor care formează o poveste fără epilog, deși sfîrșitul este aici, înscris în mine, numărul meu de înmatriculare.

am fost tînăr, nevinovat, acum sunt de două ori tînăr, de două ori vinovat. și înălțimea mea care nu se mai termină e vinovată și ea, și gaura pe care o fac în piatră la fel, și faptul că piatra va dispărea cîndva va fi capul meu principal de acuzare. pisica mea se chircește în cușcă, cu perfuzia în lăbuță, înnoadă firul, îl strangulează, pisica mea are convulsii și acestea vorbesc despre refuzul de a trăi.

eu vorbesc de viața care mi se refuză, pisica îmi confirmă. pisica mea se chinuie, se dă peste cap ca să moară, pentru că știe la fel ca mine că știe, la fel ca mine, ca voi, că are dreptul la viață. după iubire nu mai poți numi asta viață, știi asta, iubire? somn, mult somn, corpurile vor somn și vise pe post de hrană, noi vrem euthanasia, pisica nici ficat crud nu mai vrea.

am spus și voi spune: oamenii pleacă. animalele pleacă. iau cu ei absolut tot ce se poate transporta. ficatul meu va rămîne în blenderul acestei lumi în care încremenim, ființe infinite. ne pierdem viața tocmai prin fisurile ei. ca o avere cărată dintr-o parte în alta prin crăpăturile sacilor. iar gura sacului, acolo pe unde ne îndestulăm, e întocmai ca firul strangulat al perfuziei care iese din cușca unde chircită, schimonosită de durere, pisica.

euthanasie, numele tău nu înseamnă fericire. pieile colectează cicatrici, ele se vindecă, dar înăuntru fisurile rămîn deschise și prin ele curgem, aidoma nisipului dintr-o parte în alta a clepsidrei. la noapte pisica mea va purta zgardă de stele. eu voi purta curea de stele.
euthanasie, sinucidere, orice. numele tău nu înseamnă fericire.