eu
fâșie de apă
baltă cu gura
căscată
în care ploaia
își aruncă chipul
mă scurg în sus
spre stele
stea născând lumina
din pântecul nopții
răsuflare tăioasă
a lunii
tolănită pe
patul de nori
clipă sugrumată de
mâinile ierbii
căprioară zburdând prin
ploaia de săgeți
întotdeauna mai iute
ca moartea.