cămaşa sufletului tu descheie
ca bustul duhului să mi-l apropii,
cântau veneric pe sub frunză popii
iar tu nunteai tăcerea de femeie.

pe-a mea hârtie liniştea îţi copii,
de Dumnezeu fărâma-n mine-ncleie
o literă ce-i văduvă-n idee
necercetând cu ochi ce au ciclopii.

în mine port făptură ce-i divină,
se va-nălţa când teatru-n lut e stins
înveşmântată-n piele de lumină.

în sine ea sunt eu pe-al veci atins
presus de carnea care mă întină
un vis e-n sânge, lesne de învins.