„Cred că e timpul să învăț să-mi acordez vioara liniștii
aruncată în întunericul ființei mele”.
Obsesia aceasta se rostogolește în sângele meu la nesfârșit.
Am fost prea mult timp o imensă rană
care a atras gândurile ubicue ale lumii
ca pe niște muște verzi,
zbârnâitoare.
Noroc cu lunile pline
care mai îmblânzesc roiurile de gânduri...
Pe tâmpla liniștii
acum
alunecă mâna tandră a lunii,
iar eu mă înalț pe deasupra copacilor,
subțire,
ca o aripă,
ca o vioară cu toate corzile întinse spre cer,
în așteptarea primăverii
care va veni să cânte
arpegii cu parfum de flori de cais...