Cum un leu poftește o gazelă,
Cum un englez visează la sterline,
Cum un perete își dorește-o schelă,
Așa simt eu când mă gândesc la tine.

Mi-e dor de tine ca unui saxofon
De-o gură pricepută care îl trezește,
M-aș îmbrăca etern în roz bombon
De-ar fi culoarea ce te-nveselește.

Îmi place cum exiști, o faci perfect
Așa cum maică-mea făcea magiun,
De când te știu am un vulcan în piept
Iar undeva mai jos un foc nebun.

Ți-aș declara că te iubesc ca un atom
Înnebunit după mișcarea browniană,
Pentru că, sincer, eu nu mai sunt om,
Nu știu ce-mi mai conține cutia craniană.

Îmi placi și mă oftic că nu-ți pot spune
Nici cum, nici cât și mai ales de ce,
Nu mă pricep s-adun cuvinte bune
Ca să le stric, ca un tâmpit, rostindu-le.

Așa că-ți las aici niște cuvinte scrise
Pe cer, pe telefon, pe pomi sau pe hârtie,
Și ca să mă asigur că sunt bine zise
Mi-am rugat inima să-ți scrie-o poezie.