nu știu ce vreau, sunt aproape sigur că nimeni nu mai știe
viața e plină de conjuncturi de care fie profiți, fie nu
cum se mai zice, ăsta e trenul, te urci sau nu, chiar dacă nu știi unde duce
cum spunea seneca, suntem muritori în fricile noastre
și nemuritori în ceea ce ne dorim.

fericirea nu este despre ce-ți dorești, ci despre ce ai
și din punctul acesta de vedere pot spune că sunt un om fericit
chiar dacă nu am nimic, nici nu-mi doresc nimic
sunt pe platfusul marilor speranțe
e suficient că gîndesc și asta înseamnă că trăiesc.

cît erau ei de mari și de puternici, nefilimii au dispărut
în timp ce noi, lăcustele înfometate ne-am înmulțit atît de tare
că mintea a ajuns un lucru scump, dar care se vinde ieftin că nu e căutată.
nu-i de mirare, dragostea, neprețuita, se cumpără dintotdeauna
și cum spun cîntecele, lumea nu mai crede în dragoste.

uneori mă simt ca un nefilim, stăpîn peste pajiștile mele
pe care cîntă toate păsările din lume, îmi fumez țigara, îmi beau votca
și mîngîi iarba să nu crească tristă, aici iarba crește în afara timpului
la fel ca tine, care ai crescut în afara memoriei mele
la fel ca tine, cu frumusețea ta care umple ce nu pot vedea.

pe cîmpiile mele adun roua în fiecare dimineață să îți pregătesc
o baie fierbinte, adun polenul pentru bătăi ale inimii care pot atinge,
și pictez în fiecare zi florile în altă culoare
să fii mereu nouă, să fii mereu uimită de cum ai fost ieri și cum ești azi.
azi am sculptat din piatră un pom și pomul a făcut fructe bune de mîncat.

uriașii au dispărut demult, dar în bucata asta de lume îmi trăiesc viața singur
desigur, în speranța că vei veni și tu.
nu-ți face griji, sunt îndrăgostitul fără speranță
în visele mele miroase a brad și zăpadă, a nisip și a mare
o mare atît de lină și de albastră încît pare că timpul a adormit
și nu vine nici o corabie.