Vroiam să-ţi spun atunci, cumva în toiul nopţii
Că neiubindu-mă, cândva, ai să regreţi
Şi-ai să mă laşi să zac iubind în faţa porţii,
Până voi fi chemat în lumea celor drepţi

Şi nu mai am pretenţii multe de la mine
Dar mă întreb cât voi putea să mai iubesc,
Până voi regăsi iar drumul către tine
Pe un pământ din ce în ce nepământesc

Şi e atât de multă vară peste tine
Şi multă floare văd în ochii tăi acum,
Te pierd cumva la o răscruce de destine
Şi-un dric m-aşteaptă pe la capătul de drum

Şi gândurile mele vor să îţi vorbească,
Să mă împac cu timpul parcă nu mai pot,
Te-aş aştepta într-o poiană nelumească,
Să te iubesc acut , avid şi peste tot

Dar cred că poate era prea adânc seninul,
Într-o poiană , peste iarba de safir,
Călcam doar cerul până ne unea destinul
Şi-n suflet parcă îţi murea un trandafir