Aş vrea când mă privesc în oglindă,
în ceaşca de cafea amară
să văd!
să simt!
sau să exist...
să recunosc o lacrimă,
o umbră
sângerândă...
e nefiresc, e crud şi mânios
că m-am pierdut de mine
de timp,
de dor
şi de frumos....
mi s-a uscat pe chipu-mi plumbuit
toată suferinţa
s-a contopit cu mine...
iar din cafeaua-nceţoşată,
mă văd privind spre tine
zâmbind
profund
şi dureros ...