cînd oamenii sunt de apă de aer sau de foc
e frumos să fii sculptor cînd oamenii nu mor și te pot vedea în sfîrșit gol,
spălat cu furtunul, rupt de toate umbrele și insectele,
erodat de întuneric și ajuns în flori de mai
mai timpurii decît cele care se potrivesc de adevărat, o brîndușă de toamnă
florile de portocal sau cactus

dar viața de sculptor e viața
sîngelui care fuge din trup să curgă drumul care nu există
nu mai e ca michelangelo care dă la o parte tot ce nu e necesar
dintr-o piatră, acum inventezi piatra și dai la o parte tot

ce nu mai e necesar în tine, în ceilalti, acum și frunzele îngălbenite înverzesc
și în vidul de viață vin grămezi să-și sculpteze moartea
să-și creeze o existență, orice gol trebuie umplut
pînă și timpul are timpii lui morți în zilele fără noi
că și mîngîierile sunt o sculptură neterminată

e frumos să fii un sculptor pentru orbi fără brațe
în care doar iubirea poate atinge.