Un scaun pe zi e necesar
ca o pipă stinsă și transpirația pe ceafă.
Răd omonimele de paronime
în neînțelegerea de fereastră deschisă de vânt
cum face umbră pământului ca un om venit din abis.
Privirea în jos mătură până-n adânc
ca o gaură neagră pentru eternitatea lacrimilor.
Dar nu plâng, se aude ecoul din difuzorul ce suspină.
Nu plâng, mi se spune în cască înainte de trecerea palmei peste obraz.
Văd apusul care ne înghite cu scrumiera de cenușă.
Lumina rece din becuri răsare, aerul condiționat suflă cu ideea mea de valuri și vele.
Un pat pe noapte nu e de ajuns, la țărm mănânc vise septentrionale cu fulgi mari,
popcorn,
filme de duzină.