dacă e să ne luăm după bătăile inimii
trăim în viitor, asta pentru că tot universul e la trecut.
cum tot viitorul devine inevitabil trecut, de fapt trăim într-un paradox temporal.

mâine vei fi iubita mea și de fapt chiar de azi ești fosta mea iubită.
nu că mi-aș dori asta, dar inima îmi dă zilnic o chelfăneală ca în cărți
și știu că două puncte diametral opuse pe cerc
se pot atinge daca răsucești cercul în spațiu și-l faci să semene cu semnul infinitului.

ai două cercuri tangibile, și în loc de unul suntem doi, iar dacă suntem doi
tot ne atingem într-un punct, ca secundele cu secundele următoare
ca prezentul de acum cu prezentul imediat.
suntem viitor prezent și trecut, iubito, +
că nu mai suntem deloc. niciunde, de negăsit. cînd mi-am imaginat că vom face sex
a fost mai întîi la viitor, acum e la trecut.

de aceea au apărut bisericile, cu speranța că mai poți aduce trecutul în prezent
măcar în viitorul incert. rugămințile sunt la trecut, acoperă ceva din spate
despre care ai așteptarea că se va produce în viitor.
și cu toate astea, universul e la trecut, el este deja, și moarte e pe tot cerul.
dar să fim optimiști. stelele sunt pe cer și le stingi
ca pe lumînările din tortul tău.

nu e nimic complicat. visele sunt din viața de apoi, așteptările sunt tot vise
din viața de dinainte. știu, e dureros să te gîndești că e atîta viață, cât e,
și restul moarte.
dar așa e moartea, singurătate, atingerea cu întîrziere:

mort, dar atît de viu pentru tine. nimic nu se poate schimba
beau un pahar de tărie și știu că există un punct prin care poți trece
toate liniile fericirii. suntem aici, și cu toatea astea suntem în altă parte.
ne umplem trecutul cu dușul chinezesc în timp ce viitorul
e ca asfaltul uscat la scurt timp după o ploaie de vară.

suntem cele două laturi ale lamei cuțitului. ne întîlnim
pe ascuțiș, mergem cu tălpile goale și nu ne rănim.