Infinitul, acest optsedat care ne aruncă ocheade
și își face din lupta noastră un titlu de glorie,
escaladează munții care ni s-au ridicat din inimi
ca niște prăpăstii în relief.
Înfige în gurile noastre tăcerea - un steag
și ne cucerește cum și tu m-ai cucerit, de la zero la infinit.

Suntem aici și nu vom mai fi,
umbrele ne desenează atingeri pe pereți,
ne strigăm în gând și căutăm să rupem din minute mici bucăți,
așteptăm să cadă cortina... și infinitul ne aruncă ocheade.
Și eu ți-am aruncat ocheade, tu mi-ai zâmbit și te-ai întors spre infinit.

E poezie clipa în care
ne respirăm numele și părăsim cuvintele,
și pășim dincolo de noi,
doar atât...