realitatea îmi râde în față,
îmi construiește templul luminii,
imperfecțiunile nu-mi lasă gust amar,
printre ele începe iluminarea.

grădina sufletului e udată cu lacrimi de fecioare celeste.
sunt floare cu perle de rouă sub gene,
vântul îmi șoptește la ureche
refrenul iubirii necondiționate,
timpul îmi spune povestea încrederii de sine.

uneori ca luna mă învârt în jurul pământului,
să mă sigur că lumina își continuă lucrarea.

arhitecții luminii construiesc zgârâie nori
între stele și visuri să se plămădească
armoniile mirabile, strălucitoare.