cea dintâi lacrimă a singurătății
spală trupul neînsuflețit al iubirii
preschimbate în umbră

cuvintele sunt
ca niște degete blânde
cu care mângâi
tâmplele amintirilor

singurătatea
și nesfârșita ei
senzație de frig
și veșnica întrebare
fără răspuns

de ce?
de ce?

rătăcesc
prin abisul metempsihozei
fără să știu cine sunt
fără să știu unde trebuie
să-mi ancorez sufletul

mă cert cu Dumnezeu
împărțind clipa
ca un codru de pâine
și sunt mereu flămând
de imperiala sa revelație

vino înapoi și binecuvântează-mă
cu prezența
cu miracolul poeziei
calcă-mă în picioare cu perfecțiunea
și sădește-mi curcubeul în inimă

încoronează-mi nefericirea
cu laurii unui sărut fantomatic
fă-mă să-mi umplu absența
a ceea ce sunt