Îmi pare că toată lumea poartă în suflet o ghindă
Uneori mă întristează, lumea este un mare stejar care aparține nimănui
Suntem fără apărare, ne-o construim pentru sine, apoi scuturile vin de pe nicăieri unde
Cresc zambile, care sunt albe...
Atunci scuturile noastre sunt de fapt zambilele, este o zambilă uriașă care te păzește
Ca să nu îți pierzi sufletul...
Mă adun și mă retrag în păduri, ciupercile albe din pădure sunt ale noastre
Otrava bună și nebună, deopotrivă, albă și neagră, de care nu te apropii
Ca să nu greșești

Este târziu...
Pestrițe păsări străbat văzduhurile înspre munții înalți, zone de apărare
Și cui te aperi
Când cuibul tău nu este construit, încă...
Țipete asculțite de pasăre, dar nu mai bine taci în timp ce străbați zorii...

Unde este locul bătut de picioarele mele...

Mă întorc în mine, ca într-o pace adâncă
Nu am cerut nimănui nicio bucățică de pâine și cu adevărat nu am nevoie
Decât de mine, în decembrie străbat munții
O să ningă, și o să mă ridic mai sus decât norii...
Dragostea în vremea holerei miroase a hoit, hoituri au fost la baza de vale
Poate și eu sunt unul, nu-mi miroase a bine în vale, dar poate
Tulnicele se înșală, poate moartea nu există este numai o mare păcăleală
Drumații au trecut și au îngropat păsările moarte
E posibil ca sufletul meu să nu existe pe undeva
Să nu mai existe...
Urlet, și mă ridic tot mai sus, dacă am murit pe undeva, prin vreo vale
Mi-am tras în mine însămi
Aripa și am trecut din universuri paralele și nu mai văd
Decât arșița muntelui
Mă curăț
Respir, din impresia negativă
Mă curăț cu aripile și cu tot trupul
Cu aripa
Sunt pasăre...

Sunt pasăre... muntele e acolo, cuibul ascuns e făcut de ierburi de ierburi
Și numai iarbă pe la cornișă
Mă mir cum iarba a crescut atât de sus și pe stâncă
E un strigăt al vieții
Iar eu ascund foarte bine tainele în floarea de colț
Sub picioarele mele numai iarbă, chiar dacă celelalte pasarele sunt sus

Ce stejar.. Ce stejar... Cum de ai crescut printre brazi,
Crăciunul viitor o să îl sărbătoresc la pădure.

Iederă, numai iederă...
De Crăciun, o să ating bradul, din pădure...
(E pasul lui Lorelei, apăsat,
nu lasă nimic fără Lorelei, însăși. Împrejur numai con, și pădure...)
Sălbatică vreme, izvoarele au gust de iarbă sălbăticită, târziu...)

Și iar cobor de pe munte...