Îmi pare că la capătul liniei de cale ferată mă așteaptă un colet
Este mic, scump, o cutie de bijuterie
În care este un inel,
Așa că mă zbat să călătoresc, fiecare femeie înnebunește când atinge
Cu mâna inelui, este un fel de feerie înspre căsătorie și un fel de delot
Lot... Lot...
Leate...
Ce se distruge, aici...
Sunt fortărețe înalte și am intrat în Cetatea desfrâului
Credeți că este cineva bun pe aici...
Mă uit în desagă, sunt curată la suflet și caut doi îngeri...
Sunt pietre pe jos...
Pietricele...
Sunt frumoase pietricelele acestea și magice... Pot să le ating cu mâna
Seamănă cu niște boabe de cafea
căzute pe o batistă...
Cortinele cad peste întuneric și atunci fac stânga înapoi
Ies din tren, în mâini țin un inel
El mă păzește
Și fac doi pași înapoi...
Sodome, Salome... Mă poartă doi îngeri, înapoi... LOT...

Ce liniște se întoarce, acasă, din mare...
Ce liniște...
Sunt fortărețe înalte și am intrat în Cetatea mării
Sunt aici, oare chiar sunt aici
Și am oasele potrivite
Mi se pare că oasele mele sunt solzi feminini
Și ce departe este inelul acela
Doi...
Este un fel de feerie...
Mă sparg pe dinăuntru și mă zbat afară din iluzia forțelor mari
Nimic nu vine pe înăuntrul naturii.

Lot? Lot? ”Lot?”
Tăceți, am ieșit afară din tot și sunt hotărât și gol trupește
Sunt singur
Nu o să mă căsătoresc niciodată, e un fel de ispită.
Leate?

Unde ești, acum?