M-am înhămat la jugul fiecărei clipe,
să duc poveri, de mine plăsmuite,
în care zac și plâng,
fără să știu încotro vreau să-ajung,
și-am hoinărit așa,
pe drumuri prăfuite,
sau m-am împotmolit în mâl,
până la gât,
ținând privirea totuși
către înainte,
tăcând, în fața atâtor suferințe,
dar astăzi mă simt frânt,
căci nici măcar un pas nu pot ca să mai fac,
atât sunt de îngenuncheat,
de parcă-ntregul timp
s-a-ngrămădit într-o secundă,
fiind de neurnit, precum o stâncă,
și chiar dacâ nu am în fața vieții nicio scuză,
am să rămân aici înțepenit, până la cap,
fiind față de mine însumi împăcat