Era dis-de-după-amiază,
Ciorapii uzi se odihneau pe gratiile caloriferului,
mă înjurau printre umezeală și fisuri.
Era vorba de o scurtă cursă până la magazinul din colț,
pentru niște conserve cu ton, vin și bere.
Vezi tu, mersul prin ploaie te sleiește de putere...
Când vrei să eviți o baltă bizară,
dar calci apăsat într-alta mai adâncă decât fosta.
Din punctul meu de vedere,
eram mai aproape de punctul în care
mintea avea nevoie de distilat
să se distileze,
doar să rămână întreagă.
Nu înțelegeam pe deplin ce se petrece...
Stropii sinucigași se izbeau de garduri șubrede, pisici sălbatice și hoituri ruginite.
Canarii erau captivi în coliviile lor de argint.
De ei se îngrijea, probabil,
o femeie prea ridată, cu o dorință mai apropiată de moarte decât viață.
Singurătatea e ultima armă împotriva societății.

Vântul desfigura crengile pomilor în muguri de ură și furtună,
scuturându-i de cuiburi și fantome.
Din spatele geamului mi se reflecta privirea tăcută
și dădeam pe gât ce mi-a rămas în pahar de aseară.
Apă șifonată cu 40 de grade.
Sticlele de vin au început să mă privească cu îngrijorare
și se consolau una pe cealaltă.
Urma să le izbesc de perete într-un prosop murdar, iar...
Se întrebau — de ce nu le alint
cum o fac cu sticlele de bere.
Să le despic cu dinții,
dar de unde atâta voință?
Când de la atâtea capete de fier
mi-a ruginit măseaua de minte.
Am numai gust acru de metal în gură,
și nu e de la articulațiile sufletești scoase pe gură.
Asta o poate confirma pianista de la etajul doi.
Când eram amândoi, unul pe altul,
în timp ce-mi pipăia cu degetele tâmpla.
Cred că mă confunda cu pianul...
M-a sărutat o singură dată și a rămas mirată.
A făcut o pauză, m-a privit sălbatic în craniu și a zis:
Tu ești cel care îmi va rupe „clapele”.
Nu știu ce voia să zică.
Toate astea, de la un simplu gest
făcut de limbă și buze.
Probabil era mai nebună decât mine.
Așa că i-am dezacordat toate instrumentele,
și în urma mea am lăsat amprente de noroi la ieșire...

În camera mea, îmi adunam gândurile răsfirate.
Le aruncam în coșul pentru rufe și păcate.
Erau pătate toate
cu vin și urme de iubire.
La TV, un film mut rula pe fundal
într-o lumină slabă.
În tot acest timp, bujorul de mucegai
împrăștia frustrat cu pumnii,
același parfum stătut prin încăpere.
Ucidea lavabilul de pe perete într-un stil slow-motion.
Așa că l-am numit „ultima speranță a chipurilor de ploaie”.
Totul se re-rula la nesfârșit.
Eu rulam un film alb-negru în minte,
în timp ce înghițeam o greață de idei.

Ce credință au obiectele de afară?