Copacul
din hazardul acestei inimi
roșcate,
brunete,
înflorește
doar o dată
la o mie de fericiri ne’ntâmplate,
o singură dată
la o mie de mii regrete,
pe crengile lui chemătoare
dormitează leneș,
în hamacuri bizare,
căptușite
cu piele de nori,
cu piele de soare,
nostalgii lucitoare,
ele au o culoare mâhnită,
cum o speranță
zvâcnind în spirală
spre o altă speranță tocită,
banală,
rădăcinile-i
sunt poeme
scrijelite pe șoapte de un bard
din altă vreme,
de aceea nu le pot desluși
sensul de cretă,
nu cunosc limba lor cea secretă
de vis, de egretă,
mă mulțumesc
să le mântui de zloate,
să le curăț de sete,
doar o dată
la o mie de fericiri ne’ntâmplate,
o singură dată
la o mie de mii de regrete...
Copacul
din hazardul acestei inimi
barbare
moare
cu fiecare poveste de dragoste spulberată,
pentru a renaște,
pasăre Phoenix desferecată,
o dată
ÅŸi
încă
o dată...

11.02.2004, revizuită 25.06.2023