ne-a ars tăcerea
când am decis să ne împreunăm tâmplele,
sângele ne-a simțit pulsând în liniștea serii
sub cer febril de vocale.
ți-am prins urma ideilor albe
de a ne legăna cumplit în pânzele negre,
ne-am oprit bătăile inimilor
cu melodia lor sacrală
din a primi revelații
pe când țineam ochii ascunși de lumină
și respirația tupilată
în pauza ancestrală
dintre amintirile unei vieți capturată în inelul de foc
și pofta nemărginită a lui Uroborus
de a se contempla pe sine într-un colaps de atomi,
iar în pauza flăcării ce moare
de la apusul de soare
la vârful de munte sculptat de tine
și goana nebună a unor doi fotoni,
orfani de soarta care cumva le-ar fi mărginit
intenția de a se mișca latent.
ne-am conturat legenda tăcerii
ea ne-a oprit sângele
pentru a ne iubi, pulsând în liniștea serii.