nu mori de cancer, Eliah
mori de un cuvânt neterminat,
de un „iartă-mă” nerostit
ce ți-a înnodat limba
fiindcă ai uitat să mai vorbești cu tine-
mori când frigul din gânduri
n-a fost ținut niciodată în brațe


și creierul,
care părea o coroană a rațiunii,
e doar o antenă frântă,
captând posturi cu ecou de copil trist:
„nu ești destul”,
„nu e loc pentru tine aici”,
„rămâi în cutia ta, acolo unde frica te știe pe de rost, râmâi la colț"


boala ta, Eliah?
e un pictor orb care pipăie
fiindcă nu ai avut curaj să simți-
desenează pe piele
ce ai încuiat în suflet-
în loc de pensule, folosește hormoni
în loc de culori, resentimente coapte-n tăcere

corpul tău ascultă-
e soldatul minții,
iar mintea ta — o regină paranoică,
care dă sentințe la întâmplare
ori de câte ori iubirea de sine
nu ajunge la ea cu plecăciune

hei, Eliah — n-ai murit din infarct
ai murit cu mult înainte,
în camere fără ferestre,
cu pereți din rușine
și uși din iluzii-


pastilele tale?
doar dicționare pentru o limbă
pe care inima o uită din ce în ce mai des
ele îți traduc durerea,
dar n-o înțeleg.
țesutul — da, se vindecă
dar crăpătura?
crăpătura e-n cap —
și de-acolo începe să curgă sufletul tău
ori de câte ori te prefaci că nu simți


copiii tăi inspiră aerul părinților, bunicilor
cu o sinceritate pe care adulții o pierd
laptele matern poate hrăni,
dar poate și otrăvi
cu frici moștenite și visuri frânte


vindecarea nu vine în capsule
tu știi asta, Eliah,
vine în clipele în care
plângi fără să-ți ascunzi fața,
te ierți cu glas tare,
recunoscând, în sfârșit,
că ai nevoie să fii iubit


da, murim-
dar nu din boală.
murim de uitare,
de gânduri neplânse,
de ziduri pe care le ridicăm înăuntru
și le numim protecție


nu vrei să te vindeci, Eliah?
e dreptul tău-
dar nu-ți mai minți celulele
că vrei să trăiești,
când tu taci
exact acolo
unde începe
crăpătura —
pe unde intră,
încet,
tot ce n-ai spus
niciodată.