cred că prima dată cînd am înțeles iubirea
a fost cînd a murit tataia mărin.
era iarnă, înainte de revelion, mă întorsesem
din tabăra de matematică și cînd am ajuns acasă,
nu era nimeni. mi-am făcut cacao cu lapte
și m-am apucat de citit chirițele,
îmi schimonoseam tălpile în plapumă de plăcere
luna mă căuta prin fereastră dar mă ascundeam
în spatele cărții.

nu știam unde sunt ai mei, de ce lipsesc de acasă, dar stăteam
pe pagini ca într-o plasă de păianjen care mă legăna
și era bine. iar cînd a sunat soneria, m-am dus puțin buimac
la ușă și atunci am aflat. ai mei erau la înmormîntare
nu oricare, ci la tataia mărin. eu aveam 12 ani
și universul acela mare, cu tot cu stelele lui îndepărtate
cu tot cu extratereștrii care se ascundeau
s-a făcut mic și greu, gata de un nou big-bang.

și inima mea a adunat atunci toată dragostea din lume
și așa am cunoscut dragostea
pentru că dacă n-o cunoști pe toată
nu știi nimic. așa m-am lăsat strivit de toate amintirile și
le-am făcut pe toate cît un pepene, cît un măr cît o prună
cît un sîmbure, cît un bob de orez, cît un fir de praf
cît un vîrf de ac. și tataia mărin s-a înțepat în vîrful de ac
și a sîngerat în ochii mei și eu m-am strîns pe dragostea asta
ca un gips peste o copilărie fracturată.

mai aveam timp, îmi ziceam, mai era vreme, mai aveam atîtea
și deja toate se terminaseră, nu, nu mă duc acolo
să îl văd înțepenit și lipsit de ochi, nu merg să văd cum pleacă
în pămînt cînd visam să plecăm în cosmos.
spunea că știe el niște stele bune
unde ne putem ascunde de tot ce-i rău, unde
fructele se coc în orice anotimp, chiar și cînd nu plouă
trebuie doar să întinzi mîna.

așa, am luat din nou chirițele și am citit mai departe
pînă m-a apucat remușcarea că mă vede, și chiar dacă turbam
că a plecat singur pe steaua noastră
am zis că mă duc să-i mai fac o țigară din foaie de ziar și tutun
rămas din chiștoacele de naționale
să aibă pe drum.

atunci am înțeles dragostea, la fel o înțeleg și acum,
ai urcat și tu spre stele, nu, n-ai murit
am murit eu pentru tine ca un rugbyst cu mingea sub el
în grămadă, am murit eu pentru tine
să poți urca munți și să nu mă mai vezi
în orice prăpastie, cum se întîmplă cu mine acum
cînd zici că pășesc în fîntîni și încă mi-e sete.

am murit eu pentru tine ca dragostea să se așeze la locul ei
să poți umple golurile din tine
cu peisaje sterile, cu oameni-chirițe
cu orice care te face fericită
cu orice insulă din univers
care nu-ți aduce aminte de mine.