Era soare cândva,
Chiar și ascuns de după nori,
Săgeți își înfigea în nori,
Și fiecare nor se întrista, plângea.

Acuma nici măcar acolo nu-i,
Doar trena lui a mai rămas în urmă,
Se-așterne voal de stele peste bălți în urmă,
Sufletu-mi înoată printre ele.

Se aud tunete în depărtare,
Vorbesc în glasul lor aparte,
Sunt surd; ele mă strigă de departe,
Sunt surd. N-aud a ta chemare.

Pe piatra nerăbdării auzul mi-l ascut,
Totul în jur îmi este agonie,
Un sunet doar mă vindecă, mă-nvie,
Un sunet doar, din sufletul tău mut.

Într-un final mă las în lac, înot
Îndepărtat cumva de maluri,
Și toată viața am să mă zbat în valuri
Să prind în palmă-o stea... fără să pot.