amintiți-mi că
în fiecare an ziua mea a fost într-o noapte




stau pe mal și te caut în carnea răsăritului
dar nu mai există răsărit
părul tău înnourat a șters aripile păsărilor
și zborul zborul în care atât am crezut ieri
nici el nu mai există
s-a metamorfozat în intestinele gloanțelor
-fulgi
gloanțelor-oarbe
care întotdeauna își vor ucide
sinele

(un cal mort se leagănă la mal
un banc de pești fosforescenți îi devorează
vâslele coamei)

te iau la ochi în praștia pieptului dar nu trag
gândul că desenezi spiralate culoare aeriene
îmi produce stare de bine estetic de rău etic
și acest clișeu biblic îmi pare brusc desuet
de parcă marea și-ar fi lepădat rochiile violet
și ar fi început să danseze mutul meu cântec

(mi-am uitat picioarele în scări
și tălpile mele strălucesc în pântecul peștilor
asemeni unui nod marin)

dezmățul valurilor umple faleza de gură-cască
în gară se aude aievea ultimul orient-expres
în acest final de sezon
ploile vin mai des
și vânzătorii ambulanți sunt puțin mai romantici
strigându-și marfa
cu îndoială crescândă

mă hotărăsc în ultima secundă
îmi cumpăr o ramă de ochelari
iluzia privirii susținute îmi întărește așteptarea
mințindu-mă că nu
a venit timpul clasei intâi elegant dezbrăcat în
frunzele marilor case de modă funebră

iau prima ramă întâlnită și îmi înnod cravata
nu mi-au plăcut inelele niciodată - sunt goale
și reci
prefer amintirile copacilor întrerupte de unghiul
securii
prefer muntele și marea pădurii
acolo fluturii mor de nostalgie

e vremea rugăciunii de adormire
îmi țin palmele sub genunchii mei ochi de melc
indolent
îmi calcă tatăl nostru imaginile în picioare
mă revolt absent
sinele-glonț a ucis în mine prima pasăre toamna

așa am aflat că exiști
(mă rog - existaseși)
m-am urcat între ramurile tale și m-am bucurat
de sânii tăi ca un copil de ouă luate din cuiburi
sentimentul acesta că palmele mele sunt porți
între lumi
mă făcea să mă simt
atotputernic

de atunci știu că astrele se rotesc teatral poate
în inima destinului antic
de aceea nu avem nevoie de mâini - există numai
adevăruri
de care să ne ținem cu dinții

acela
care nu înțelege aceasta se îndrăgostește și moare
îi mai rămân cochiliile
ochilor
privind
de pe mal răsărituri descărnate pentru totdeauna
drumurile pulsând în scările unui cal devorat de
un drum prea lung
chiar și pentru păsări

lăsați noaptea să îi închidă pleoapele și să viseze
la voi
ca la inima sa