agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ stejarul
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-10-14 | | Înscris în bibliotecă de Valeria Pintea
În amintirea actriței Eugenia Dragomirescu
I Purificat de dragostea mea freamăt Simțind natura-n trupul de alături. Coboară gându-n subsuoara caldă; O, nimeni mai nebun ca mine nu e! Dau toate cărțile din lume numai Să înțeleg ce-i carnea ta, iubito! Ai fost șuvoi de lavă și lumini Atunci când ni s-a rupt din soare glia; Din firea ta umană astăzi simt, Să-nfrunte evul nostru, cum emană Metalele topite-n aburi denși, Din nodu-acela fără timp, dintâi. Dar mai afund te răscolesc în carne Să aflu cerul sugrumat de bezne. Și mă cufund, pieziș, sub oceanul Ce-nchide-n clocotiri de zări și spume Ogorul fiilor pământului. Tu te-ai născut din ape, translucidă, Un bumb de viață cât e un surâs, Întâia plantă, dimineața lumii Ce-a cântărit de-i ceasul lung spre noapte. Și ai cuprins planeta între brațe Ce miroseau a muguri verzi și cruzi, Lumină decantată în tulpine! Te-ai legănat pe rădăcini spre maluri, În taină preschimbată și sălbatic În vietăți de sine mișcătoare. Tu ești tăcerea pândei și ești saltul Întâiului jefuitor de sânge. Ești piatra șlefuită în cavernă, Ești prima întrebare ce răsună, Ești cea dintâi morală omenească; Ce înțeleaptă-i nebunia mea! Prin ea trăiesc, înțelegând ființarea, În tine-alăturea cu ierburi moarte, Pe tăvălugul miilor de ani Schimbată-n hrană pentru alte ierburi, Alăturea de hoituri de-animale Ce-s moarte să răsară-n alte trupuri, Alăturea de oameni ce-ngrășară Ãst lut din care te-ai născut, Femeie. Da, singura-mi scăpare-i să trăiesc În tine, să îndepărtez din minte Credința că sunt singur. Nu! suntem doi, porniți de la-nceputul Pământului, aripi ce au țâșnit Din puful alb al Păsării Iubirii. II Iubirea doar pătrunde-n întuneric! Nadir suprem cu gene-ntredeschise, Privind în ochii tăi afund alunec, Prin dragoste, departe, către cer. Și înțeleg! În Spații se revarsă Aidoma trup cu al iubitei mele. Împărățiile magnetice Pe care duhul meu le-a-nconjurat În orice bob al cărnii pământene, Materia fulgerătoare, dură, Cuprinsă-n formă moale, femeiască, O regăsesc în hoardele de aștri; Trăiesc în ea, beat de mișcare pură A coapselor solare-n infinit. Eterna legănare a Enigmei Astrale eu o simt iubind femeia Ce nerostit, în preajmă, -și geme taina Și fiece spasmodică-unduire Ce se evaporă-n miresme tari E-o naștere de foc în univers Sau nimicirea unei mări de stele. Contemplu-acest incandescent Colos Și îngenunchi la trupu-asemeni Lui, Din sânii calzi s-adun Nemărginirea. III Rug nevăzut și negândit, egal Cu tine însuți, margine a mea Și miezul meu nemărginit – Iubire! Din frunzele lăstarilor din suflet Mi-ai picurat pe fruntea cea de taină A nopților de zbucium, rouă rece; E foc, e apă, aer, glod, Iubirea? La început a fost Ideea... Doamne! Pătrunsă de materie-i tot Cuvânt. Când îngenunchi Gândirea lângă sânii Cu unde și cu dune-nfiorate De nemișcarea dorului ce-așteaptă, Sahara mea de sânge și de lapte Din care setea nu pot să-mi astâmpăr, Simt cum dintre hotare clatin Focul Și mă desprind din corp cu trup de fum, Coroana Cosmosului o străbat Ca o lumină făr’ de început, Și mă strecor prin crengile Iubirii, Cu ele Unul și prin ele-Același. Și eu sunt trunchiul Însuși al Iubirii Și preot sunt iubirilor din mine. Oprește-te-ntr-acest atemporal Și nespațial, Privighetoare blândă, Să îmi veghezi extazul. Mă primește Sub aripa Statorniciei Tale. Cuprind rotundul Ochiului Repaos. Adânc pornesc plutirea nesfârșită Prin razele privirii lui. Ascultă! El mă iubește! O, rămâi în mine! Prin tine, mântuirea mea, trăiesc În moartea vie și desăvârșită. IV Crepusculul privirilor iubitei... În luntrea genelor cobor prin flăcări Din cataractă-n cataractă. Mort, Mă prăbușesc dintr-o luciditate Străină și anostă spre Iubire. Și lopătând în Styxul regăsit, Strig din tăria cerului spre-adâncuri: “Eu te iubesc, iubesc, iubesc, iubesc!” Și se rostogolește în ecouri Chemarea neputinței pământene. Sfâșie, sugrumată, vocea ei Spre-a-mi întâlni durerea, depărtarea: “Dar unde ești? De dragoste orbită, Himera mea cu pieptul de vătui, Simt cum ne ard polare veșnicii...” |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate