Crengile pleșuvului stejar pe care acum
l-aș fi dorit în fața casei
nu se întind peste mine..și nici iubita poetă
pe care respirândă s-o ating măcar visam
n-a mai rămas decât un adinic dream
pierdut în Sine..așa cum însumi sunt lăsat să mor
de către frica-mi blestemată

e ca atunci când bei cafeaua versurilor proprii
și-i simți amarul
îngânând
numele unei iubiri ce nu te vrea

e frica de cristalul din tine
acoperit de rumeguș

psihotic, cenzurând simboluri
tot speri să fugi spre centru, către luminiș
agenital și lăcrimând duhoarea
mormintelor de neînfăptuit

mă tem de-o dragoste murdară, dar nu îmbrățișez candidul
care se vrea iubit doar dimineața sub salcâmi
citind din Shakespeare vreun sonet sau două
sperând că dragostea e un altar-nu este..ci doar flacăra
din el.