Afară plouă cu nisip
Și se transformă în pustie
E-o-ntrebare doar de timp
Ca lumea mea să nu mai fie.
Să fie-atît de izolată
Încît s-apară un nou soare
Și mii de stele de nisip
Să se ivească-n zare.
Tenebra nopții să dispară
Străpunsă de lumină
Și luna galbenă, amară
Încet-încet, pe boltă, să revină.
Un biet strigoi cu fața de faianță
În umbra propriei sortiri
Cu ochii plini de ceață
Își dăruiește nule preamăriri
Visînd la altă viață.
Privesc la el și sper și eu
Că viața-n lumea mea cea nouă
Îmi va deschide o fereastră
Să văd c-afară tot mai plouă...