I
Trage-ți încă-o dată spada fulgeroasă,
Þară de mari fapte, țara mea frumoasă.
Un minut în viață tu te-ai odihnit
Și pe păru-ți mândru florile-au pălit!
Dulcile surâderi pe buze fecioare
Stinsu-s-au la umbra grijii gânditoare.
Peste tot răsună cântece de dor
Cu suspine triste îngânate-ușor!
II
Cetele maghiare pe câmpii s-adun,
La cetatea Baia tabăra lor pun,
Mateiaș solește marelui Ștefan
Ca să-l recunoască drept un suzeran.
Dar eroul nostru încă-i dă de știre:
- „Până ce românii, mândri de mărire,
Pentru țară moartea vor disprețui,
Mâinile de lanțuri nu-și vor umili!“
III
În cetatea veche ungurii-au rămas
Și-n plăceri molateci inimile las.
Într-o noapte tristă, într-o sărbătoare,
Ei înșeală dulce grija gânditoare.
Viața, dezbrăcată d-ale ei dureri,
Cură pentru dânșii plină de plăceri.
Dar p-atunci românii cu cel călcător
Nu beau dintr-o cupă viața țării lor.
P-a fecioarei frunte, aste sărbători
Nu puneau plăpânde și suave flori.
IV
Noaptea toate seamăn mai spăimântătoare,
Moartea le-mprumută vălul de teroare.
Conjurați d-odată, în orgia lor,
Ei se dau ca mieii la cei ce-i omor.
Ștefan pune focul. Flacăra s-unește
Cu teroarea morții și pe toți uimește.
Zorile se varsă. Pe cetatea lată
Către cer se-nalță flacăra turbată.
Junele bacante, bete, despletite,
Mai cătând cu gura sărutări dorite,
Cu amanții tineri, spectacol amar!
Într-un râu de flăcări, repede dispar.
Iar Corvin cel mare, revărsând suspine,
Cu trei răni și singur fuge cu rușine.