Stelele de aur prin eter luceau.
Turcii și moldavii printre flori dormeau.
Ionașcu trece noaptea în veghere;
Își adapă dulce sufletu-n durere,
Apoi zice-n sine: „Slabe muritor!
Nu-i destul că soarta te-a supus la dor,
Pentru ce chiar însuți îți urzești în lume
Altă suferință care te supune?
Viața și mărirea, fericiri lumești,
Vine-o zi în care tu le părăsești,
Iar a ta țărână viermilor e dată
Cât de dalbă fie fala ce te-mbată!“
Cheamă capii oștii și-astfel le-a vorbit:
- „Voi, cozaci ce-n lupte dalbe m-ați servit!
Voi, feciori din țară ce, venind în lume,
V-au scăldat cu lacrimi ale voastre mume,
A sosit momentul jugul să zdrobim...
Sau prin mândra moarte să ne nemurim!
Puțin timp în lume un erou trăiește,
Dar în scurta viață secoli viețuiește!
Căci de dulce fală trece cununat
Și, murind, în urmă-i nu va fi uitat.
Cel dintâi muri-voi pentru-al țării bine!
Cel dintâi lovi-voi cu-a mea călărime!“
Zice. Dar sub cortu-i iată a părut
Doamna lui maghiară, ca un vis plăcut.
Coama-i poleită de raze de soare,
P-albu-i sân revarsă valuri râzătoare.
Chipul ei cel palid prevestește-un rău.
Ce,-necat, se luptă cu sufletul său.
Însă cu mărire ea atunci vorbește,
Vorba-n dulci suspine i se răspândește:
- „Doamne, cu călării tu să nu te duci!
Capul lor pe aur te-a vândut la turci.
I-a lăsat să intre fără-mpotrivire
Și ți-a scris că-i numai o prea mică-oștire,
Când p-această țară se vărsau mereu.
Ești trădat de moarte, o, stăpânul meu!“
Astfel zice doamna. Lacrimi, dulci roșețe
Înecau atuncea palidele-i fețe...
Domnul către hatman caută mirat.
Iar acest din urmă pare turburat,
Tremură, pălește, temerea-și ascunde,
Apoi nalță glasul și-astfel îi răspunde:
- „Ale mele fapte par bănuitoare;
Dar, o, mândre doamne, nu sunt trădătoare.
Timpul vă va spune într-al meu favor.
Cel dintâi în luptă merge-voi să mor!“
Zice și se-nchnă. Domnul aprobează.
Acuzatul iese. Ochii îl urmează.
Cu-a lui călărime pleacă într-un zbor
Către turcii falnici... și se-nchină lor.
Domnul dă semnalul, buciumele sun.
În treizeci pătrate, bravii lui se pun.
Turcii pun în frunte cetele-nchinate,
Dar cu focuri crude le trăsnesc în spate.
Domnul dă un ordin către vânători
Ca să-ndrepte focul peste trădători.
Între două focuri, cu-a lui călărime,
Trădătorul hatman piere cu rușine.
Cu virtute rară moldovenii mor!
Turcii se-nspăimântă de nepăsul lor.
Cu-ai lor cai s-aruncă repezi pe pătrate
Ce ca stânci de piatră stau nestrămutate.
Desperați descalic, se târăsc pe mâini,
Mușcă de picioare pedeștrii români.
De trei ori moldavii turcii îmbrânciră,
Dar tătarii ageri ajutor sosiră.
Cum spumoase valuri ce pe mări pornesc,
Află vânt contrariu, stau, se zguduiesc,
Apoi iar se-nturnă repezi, spumegate,
Astfel se-nturnară cetele turbate.
Toți restrânși, p-ai noștri, repede cobor,
Îi strivesc prin număr și prin focul lor.
Calul și piciorul nu mai pot să calce
Decât pe cadaveri... Câmpu-n sânge zace.
Brațele-amorțite spedele scăpau.
Cei armați nu cată, nu știu unde dau.
O furtună crudă repede-a-nceput!...
Pulberea-i udată, tunurile-amut.
Domnul, cu durere, către-ai săi vorbește:
- „Omul și natura, tot ne părăsește.
Nu mai e scăpare, noi am fost tradați!...
Cel puțin muri-vom ca niște bărbați!
Și prin moartea noastră dalbă, vitejească,
S-arătăm ca neamul demn e să trăiască!
Lupta ce se pierde cu-acest chip sublim
Este-o biruință! Frații mei, murim!“
Zice și s-aruncă cu stindardu-n mână
Într-o mare ceată d-armie păgână.
Cei mai bravi îi urmă, iar pe calea lor
Turcii rânduri, rânduri cad zdrobiți și mor.
Noaptea pune termen într-a lor zdrobire.
Domnul se retrage cu puțină-oștire.
După niște șanțuri toți se grămădesc
Și se bat trei zile până flămânzesc.
Pașa lor propune lupta să încete,
Cu cuvânt ca viața, țara să respecte.
Pe coranul sacru jură șapte ori.
Ionașcu merge la apăsători.
Dar abia creștinii locul lor prădară
Și-ntre cai pe domnul, turcii îl legară.
Caii fără frâne zboară pe câmpii,
Fug ca două păsări printre vijelii.
O turbare crudă pe creștini conjoară.
După cum jurară, caută să moară:
Intru prin turcime, moartea căutând.
Pân’la cel din urmă s-abat omorând.
Stinsu-s-a lumina gloriei moldave!
Plângi, o, tristă țară, sufletele brave
Ce-au picat în luptă pentru-al tău amor!
Plângi cu plâns de moarte pe mormântul lor!
Râul peste vale cură sângerat;
Câmpul de torente de sânge-i scăldat,
Nu mai poate-nghite valul cel de sânge
Ce pe valuri negre necurmat se frânge.
Valea-i despoiată d-ale sale flori;
Păsările-oprit-au imnii răpitori,
Numai corbu-ntună cânturi întristate.
Vânturile nopții, printre tufe-uscate,
Prin mugiri duioase răsunau cu dor
Ca suspinul dulce sufletelor lor.
Sabia străină trece peste țară;
Pentru fiii țării viața-i o povară!
Cei bătrâni cu lacrimi roagă pe cei juni
Să le curme viața; și demnele mumi
Pe feciori îndeamnă la rezbel să sară,
Își fărâmă pieptul, arătând să moară.
O, străini ce-n țară dulce v-ați umbrit,
Nu-i destul că soarbeți sângele-i dorit,
Dar purtați în țară alți străini c-urgie.
Oh! blestemul nostru peste voi sa fie!
Să n-aveți în viață țară să doriți!
Peste fața lumii să vă răspândiți!
Să cădeți sub lanțuri barbare, străine,
Și de soarta voastră să n-aveți rușine!
Iar voi, fii de țară, voi, ce vă lasați
Ca să v-amăgească străinii-nsetați,
Ce vă soarbe hrana, traiul și junie,
De trei ori blestemul peste voi să fie!