nu am să spun nimănui niciodată
frate –
mai micul
mai marele
sau identicul
se află în mine
cu aripi de pasăre phoenix
și capul de câine

între ele sufletul meu ninge
cristal neînțeles de a fi
și a fost
un fel de zăpadă sub care oasele
sunt găuri de timp fără rost
numai moartea își ține în ele
cerneala florilor
putrezite
ca un cearșaf cu marginile netivite
pe care gura lumii
îl destramă

ce dor îmi e de tine mamă
spun
cadavrului rotund
care se lăbărțează pe cer
(cu cât mă zgâiesc mai mult la el
cu atât mai diform se răsare)
sorb din ciutura lunii aghiazma stelelor
dar gura îmi pute mai tare

inima inimii mele nu este vulcan
e o păpușă de cârpă
cu părul rar și mersul nesigur
ai zice că e un cârlan
abia fătat
a cărui spinare nu a cunoscut șaua

printre ulucile grădinii veștejite
ghicitorile
îl ademenesc pe-ntrecute
cu aromă de pâine
și găleți de absint
(știu că nu mă credeți:
să îmi moară cuvântul dacă vă mint!)
dar el ridică piciorul
(asta i se trage de la cap)
nedezlegatele nu se mai încap
în nici o ploaie

măselele ierbii rod neauzite gleznele
lui de hârtie
când galopează
ai zice că scrie
în gol
și dacă nici gol nu scrie
și dacă n-are asemănare nici chip
înseamnă că iar l-ați hrănit cu nimic

ați aflat?
i-a crescut un măr între coaste
atât-de-nalt-în-sine-atât-de-adânc
încât aud străinii cum se strâng
să mă numească ei pe mine
frate

dar eu sunt altceva deci asta
nu se poate
de-ar fi cu dinții trupul să-mi mănânc