Și pot să-mi mai închid din când în când absența
cât fratele meu mort mă mai visează
cuvântul lui m-așteaptă din urmă să-l ajung
și să-l aud și să mă țină trează.

Și ca să fiu eu îi împing de viată
el trece neputând să mai încapă
îmi lasă soarta curbă zgâriat-adânc pe față
respir cât ochii-i se rotesc sub pleoapă.

Și-atunci mă nasc cu buza ferecată
cu plânsu-ncarcerat în intrebări de ceară
pecetea e secretă, cerneala e uscată
moartea lui e un vis despre cum o să doară.

Dar râsul meu se sparge de bolta-n mii de stele
durerea se ascunde în verbul a uita
sub măști banale zilele se-amestecă-ntre ele
și-ajung să dorm și să visez pe cineva.