ascuns sub un șal, corpul
tău astral, cu
o coadă încolăcită în jurul capului, corp invizibil pentru
orice alți ochi în afară de ai
mei, oprit să
mă învăluie, fierbinte, plăcut, senzual, corpul tău
orbitor în pulberea
iernii, gata să-mi înăbușe orice voință... De unde ai
reapărut? Din care strat
sedimentat? Îți

amintești de ziua când ai cules pentru mine
o prună de pe prima creangă
ieșită în cale? Ne plimbam prin grădină, grădină devenită azi
patinoar. De pe prima creangă... O creangă
a gândului contradictoriu:
astă toamnă, când dragostea noastră... Ai uitat. Astă
toamnă? Buzele, cu
colțurile adâncite și umbrite simetric, îți
păstrează un început de zâmbet. Dar au trecut 15
ani... Ani? Secole, iubire, au trecut, nu
ani, 15 secole...

Îți amintești, era cald, o vară
întârziată: pe
când acum... Mai pun un lemn în soba de teracotă,
lemn de prun.
Lemn de prun, lemn de prun... Cânt. Draga mea, acum
alerg după tine prin casă, alerg,
deodată alunec pe
pardoseală, mă agăț în ultima clipă de scrin, să
mă echilibrez, și vărs un
sertar. În fiecare zi, de la o vreme, pățesc la fel, vărs,
ieri am vărsat un sertar cu făină, alaltăieri
unul cu cafea, mâine voi
vărsa sigur un sertar cu ceai, răspoimâine unul cu zahăr... Îți
simt așa prezența în casă. Deși
sunt atât de singur...
Vino înapoi, dragostea mea. De ce nu mai apari în carne și
oase? Alerg de la masa de scris la
geam, poate m-ai chemat? Ai bătut în geam? Nu
am auzit bine... Mă uit în gol. Ah,
luminițele caselor amestecate cu luminițele ochilor
tăi, mănunchiuri de steluțe, deasupra
gheții patinoarului din
grădină. Și
tot felul de materii
rupte, împrăștiate, din corpul tău astral... Ai fost azi
pe aici? Parcă te revăd: purtând
resturi animale
și spori,
dispărând în abis, visătoare...