agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-11-22 | |
Sunt ani de când iubesc, o zei, o Doamne, ce iubire,
Era Gebeides pe pământ, când te iubeam pe tine. Erau atlanții, oameni roșii, în munți trăiau doar albii, Nu se vazuseră pustiuri ori piramide-n aburi. Pe-atunci erau alte câmpii, pe locuri azi pustiuri, Iar pe oceanele de azi, pământ ca să ne ție. Mulți aveau cozi, sau cap de lup, cu gheare și-n vecie, Nici nu credeam ca într-o zi, Christosu-n toți să fie. Nici Ra din munți n-a coborât spre Egipet să vie, Iar dacii-n alb, înspre Tibet, nici nu visau să fie, Abia din cer se ordonase pământul, focul, apa, Și toate se-npărțise-n zi, iar restul era noapte. Pe-atunci toate erau mit, iar mitul simplă faptă, Poteci căzute sub pustii sau sub vreun curs de apă Ieri, codrii deși, în munți de jad, azi, piatră spartă, seacă, Ce ieri habar n-aveau de tot, onștiință au de faptă. Atunci, sau poate mai demult a început povestea, Și mii de ani au fost trecuți, și mulți vor fi ca-ceștia. Pe-atuncea rege, împărat, și rupt din Unu-aicea Spre-a fi păstor spre cei ce-apoi, trebuiau să-și ducă crucea. Eram eu totul și nimic, rege pe-un cer de humă Peste poporul ce-a dorit să plece din lumină Și-i stătea scris, după ani grei, să fie iar lumină, Peste pământ, dureri, nevoi, iubirea trezi să-i țină! Atuncea tu ai apărut, pustie fie-mi calea, Dar chiar și-așa, doar pasul meu înseninează azi zarea Și din-ceput te tot iubesc, te port în nemurire, Dar e blestem, căci eu de mult, mult timp murii din tine. Oricât doream mai mult să fiu de tine mai aproape, Mai mari întinderi depărtau dorința mea, de fapte. Și unde nu te-am dus în ani, cu mine-n timp și-n soare, În drumul meu spre înălțimi mi-erai și spin și floare Cu umbră neagră de genuni, și stele în formare, Pe-a nesfârșitelor cărări, păreai să fi uitare. În nopți ce zi nu au habar greșala-mi căutat-o Și mii de suflete-ntâlneam cătând poveri la faptă. Când reveneam aicea jos, sub ăst reazim de soare Mă întrupam în cerșetor, fugind de-a ta chemare, Până ce focul meu și-al tău, prindeau să ard-o mare, Fugeam pe drumuri de cuptor, cătând a ta răcoare. Am colindat și munți ce zmei aveau să doarmă-n poale, Cu codrii deși ce s-au topit sub fierul de topoare Chiar piatră m-am făcut crezând că piatră ești, și oare, Cum de-am ajuns să fiu și focul ce arde în cuptoare Toți vulturii-știam din cer și-orice izvor sub munte Numai de tine eu n-am dat, sub ape sau sub munte, De am intrat pe sub pământ, crezând că-n lumi apuse De-a urmei pașilor tăi calzi, voi da-ntre cele duse. Te-am căutat și-n praful dus de cai pe-a lor copite Dar tu fugeai către-ntrupări, de tine doar știute. Te mestecai cu tot ce-aici urca mereu spre soare, Iar calea către-a fi Arhat, era pe-a ta picioare. De ochii tăi tot chinuit lăsai puterea-n stele, Iar ochii mi-i făcui doar doi și orbi la multe semne Jurat am fost să stau așa, până-am să fiu cu tine, Să fiu din carne, dar iubind, ce-n ceruri nu se prinde Cu ochii de carne n-am să pot să văd până în stele, Ci doar minunea de pământ, ce umblă, cade, cere. Milenii-am încercat să fug, să mă ascund de-nsemne. Dar n-am putut de ochii tăi, și viață a mă pierde. Am tot purtat cu mine-apoi, secretul cărnii mele, Și a dorinței de a fi, cu tine-n toate cele. Cât am voit să pot să dorm n-a ochilor tăi gene, Și drăgălindu-te să pier închis de-a tale gene Ori în pustiul de-a uita, eu să mă pierd de-nsemne, Și de puterea de-a fi zeu, și om și printre stele. Zburam pe munți de nesfârșit și ape ce n-au margini, Spre a descrie drumul meu pe-acolo, nu sunt pagini, Puteam fi rege în pământ, pustii să am regaturi, De a întinselor pustii privind, să nu te saturi, Dar fără tine, am jurat, să nu mă-ntorc în stele, Căci drumul meu prin suferinți, n-avea cum să se-ncheie. Ani mulți pierdui în căutări, pământul treierândul, Istoria, toată eu i-o știu, de tine, numai gândul. S-au dus imperii, au pierit popoare în furtună, Din stele alții au venit creând o nouă lume, Pustiu și foc a măturat pământul tot și apă…. A fost, de n-a mai fost uscat; nu te-am găsit vreodată. Creșteau lumini, eu așteptam noi suflete în trupuri, Căci nu în cer te căutam, ci jos, printre pământuri. S-au dus legende, am îngropat cetăți piatră cu piatră, Același eu, fără noroc, nu te-am găsit vreodată, Creșteau minuni, se prăbușeau, ca nefiind niciodată, Nu te-am văzut în nici un trup aicea, niciodată. Poporul meu s-a răsfirat, al tău a fost poveste, Să spună cineva de-a fost așa, nu este. Nici stele multe nu mai sunt să poată să răsfețe, Pe cei ce-ascultă și nu cred și ar trebui să-nvețe, Iar tu aici, în lumea lor, de ce-ai rămas, Povețe, să le aduci, să pregătești vreo iesle? Cât am voit să te revăd, eu omul fără vârstă, Doar de-al durerii mele foc, scăpam din orice luptă, Iar azi, când fu să te revăd, păreai a-mi fi străină, Al așteptării mele rod… tot pricină de vină De parcă eonii întregi erau zădărnicie Iar fuga către regăsiri, o lungă nebunie. Vezi, galaxii de știi poți fi sau vânt ce suflă-n peșteri, Dar cui folosul i-ar trebui, să zboare cum zbor…peștii. Þi-aduci aminte cum păream a fi și nu din lume, Tu Long, eu Tu, ce combinări ciudate, și ce bine, Eu apă-m fost, tu, ai crescut din mine floare, Iar lemnul tău îl umezeam cu vuietu de izvoare-mi. Tu, lemn erai din trupul meu crescut și ce mirare, Eu viață-ți dam, tu să-nvelești puternicul din mine, Tot plusul tău îl întregeam, cu minusul din mine, Ne tot chemam, și ne uneam, ce dulce și puțin e. În dave când te-ai cufundat, te-ai prefăcut zeiță Și tot poporul meu ți-a fost cunună și altiță. Eram ca stele după nori, și doi eram într-unul, Eu știind de toate câte-au fost, tu, doară doar de unul, Venit, crescut și dus apoi spre zări nemărginite, Plecat pe drumuri ce de noi, de mult erau știute. Cât ce-am greșit, dac-am lăsat să moară-n noi lumina, Cu lumea ce n-avea păcat nici ger și nici minciună, Ce n-avea nopți, coșmar s-avem ca azi dintre acelea, În care eu tot sunt al tău, iar tu ești, nicăierea. Ce timp s-a scurs și câți din sori acum mai luminează Câți mai străluce din cei ce de-atunci ne tot veghează Și-și amintesc cum ne-alergam prin nouri de sclipire Pe sori cum simplu îi vedeam doar picuri de iubire… Astfel grăi cel ce aici de-Arhat el are-nsemne, De a iubirii povestiri, nu are timp să-ndemne, Pe alții către-a fi Arhați, spre-a fi lumini de soare De a lor gânduri și priviri să fie cer și mare. Plecat din alte lumi, spre a fi el pildă de iubire, Pierdu pe-aceste locuri reci, ani lungi de poticnire Căci el iubea ce-aici era jumatea lui de sine, Dar prăfuit și revoltat, legat la ochi și fire, Căci se pierduse a lor zbor, și-n fapt că-s jumătate, Și-n întrupări, și renăscând, fiind cauză de moarte Pierduse-n timp și amintirea a ce ducea cu sine, Chiar faptul că de mult, mult timp, n-aveau nici timp, nici fire. Fusese zei, ca cei ce azi nu-i poate înțelege, De-aceea pentru ei era blestem și lege, De-a fi iar zei, de-a fi în cer și iar de-a înțelege, Tot ce aici părea a fi-ntâmplare fără lege. Doar el urmase drumul lor, spre-a naște stele nouă, Din a iubirii lumii foc, să nasc planete nouă Cu noi făpturi spre-a făuri iar spirit din materie, Iar din materia ce murii, lumină spre-a fi semne. Dar într-o zi el reveni, pe un pământ, sub soare Cătând făptura ce-a făcut ca lutul său să zboare, Din suflul său să poată da, lumini nepieritoare, Venii cătând jumatea sa, ce lut era-n uitare… Acestea e povestea, ce astăzi eu v-am spus-o vouă, Dar nu uitați, povestea, e mit acum, vai vouă De ați uitat; căci mit atunci, era să-nșir povestea, Tot ce acum ne pare mit, atunci, era doar faptă, Voi singuri de priviți adânc, puteți fi încă faptă. De-aș fi gândit ca să vă mint, sau să vă-nșir minciuni, De mult acestea-i fi lăsat, și-ai fi făcut nebun Pe cel ce-a scris sau inspirat aceste gânduri strâmbe, Păcatul celui vinovat, tu, vezi-l printre rânduri. Căci tot ce pare de-aruncat, este-adevăr și-i sigur. Și tot ce-aici eu v-am mințit și pare nebunie, Cel care îl vedeți nebun, acestea prea le știe. Craiova 12.ian.1995 |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate