Port numai unelte ce măsoară distanțe.

Am un echer ce în cer poate s-arate
Câte stele sunt depărtate sau apropiate
De irisul tău în care lumina lor taie
Între stropii ce cad noaptea prin ploaie.

Sau am o riglă de cea mai mare precizie
Cu a cărei măsuri fac cea mai clară incizie
Între frunzele toamnei de iarnă ucise
Și între cuvintele din călimară nescrise.

Cu o lunetă pot privi în perete.
Prin ea ultimul bob de nisip clar se vede.
Este o cometă cu coadă interstelară
Trecând peste o boltă imaginară.

Am un stilou cu cerneală albastră.
Lasă în urmă o dâră măiastră
Ce timpul nu o poate distruge.
Fluviu în infinit pare a curge.

În perete-o pendulă măsoară și bate
Timpul în clipe, uitarea în toate.
Tăcută speranță, sublimă, firească...
Þigancă ce fură și vrea să trăiască.

Printre toate un pocal din care îmi sorb
Plăcerea ce crește din întunericul orb.
Un Graal ce îmi dă puteri nesfârșite...
Săbii, platoșe, coifuri, săgeți otrăvite...

Așadar, port numai unelte ce pot
să creeze distanțe și-atâta tot.