corbii – corbii de pe dușumea –
mult mai fumează în lipsa mea
când vin acasă
ei dorm
stau în fața oglinzii îmbrăcat în palton
ca o întruchipare a unui vis urât
pe care cine știe ce duh l-a avut

le strâng penele afumate alături de corp
ciocul lor uriaș la stânga întorc
sunt atât de simetrici
și atât de încerc
pasul meu întru mine nu mai pot să îl trec

nu e nimic pe lume la fel de ușor
nimic asemănător
ca un bec ascuns privirii de fum