atât de tare
m-am tăiat în poezie
că osul tâmplei de durere-a râs
și m-am schimonosit
ca foaia aruncată
stricată de-un cuvânt în plus

fereastră nu știu cui descrie
abia atunci prin suflet mă străbat
îmi este dor
și-mi e rușine
de fiecare celălalt

când le pun nume
ba îi uit
și orice-aș face nu-i destul
tresar în gând
sau pulsul orei
convins e c-am venit să-l fur

nu mai răpesc
de mult odihnă
popasurile-s făr’delegi
și numai chinurile nopții
sunt totdeauna lungi
întregi

de-aceea
peste răni îmi pun
balsamul tâmplelor bătrâne
și osul meu va fi mai bun
să vindece durere
mâine