N-am fost un șoim planând dinspre-nălțime,
Cu ochi tăios care strivește scutul
De-ncrâncenări țintind decis avutul
Tăriilor iscate din mulțime.

N-am fost maestrul ce frământă lutul,
Zidind creneluri ample din micime
Și nici vânjosul gata să anime
Cu brațul lui nebiruit ținutul.

Acum, la urmă, risipirea frige.
Nu-mi mai găsesc toiagul pentru steag.
Din neputință a pornit să strige

Năluca ceții cu-al ei sunet grav,
Când ceasul dat căințelor înfige
În liniștea cenușii un baltag.


24 octombrie 2005