Cine sunt eu
atunci când mă privesc prin ochii mei?

Un fir de iarbă sau un bob de rouă,
pierind la prima rază
ce soarele-o descântă...

Un val izbit în stânca de pe tărmuri
și risipit în marea cea adâncă...

Sau urma unui pas printre nisipuri,
ce piere risipită de un vânt...

Sau un ecou pierdut în depărtare,
a ceea ce a fost cândva cuvânt...

Cine sunt eu?
Un chip luat din țărână,
și plămădit cu drag de mâna Ta.

Un pumn de lut...
Dar Tu mi-ai dat suflare,
m-ai așezat mai sus decât o stea.

De sunt ceva în lumea asta moartă,
nu sunt prin ceea ce-am făcut,
ci sunt, fiindcă Tu ești Acel Ce Este...
și eu prin Tine SUNT un început!

Cine sunt eu
când mă privesc prin Tine?

Sunt cel pe care-atâta l-ai iubit
încât Þi-ai părăsit dumnezeirea
și viața-Þi pentru mine ai plătit!

Și... de mă-ntrebi acum „cine sunt eu?”
știu să-ți răspund:
sunt fiu de Dumnezeu!