îmi ies în cale numai oameni cunoscuți
de la o vreme nici pasul grăbit nu mă duce altundeva
decât spre chipuri îngrămădite într-o sacoșă din care scot
cântăresc și împachetez carnea la carne, oasele la oase
golul din mine caută lung în orbite și miorlăie ca o vrăjitoare
mâinile se fac mătură, golul trece călare
aprinde un foc în coșul pieptului, iau
căldarea de carne și oase, mestec, mestec, mestec
până când realitatea pare omogenă
mânjesc fețele întâlnite în grabă, alerg și împart banii câștigați
după ani de foame, un pește, o pâine, o pâine, un pește
până începe să mă doară dar nu iau hapuri
doctoriile nu ne vindecă, ne fac să ne cunoaștem mai bine
intrăm lipiți de pilule în cunoscutul din noi și-acolo
poate plângem, poate mâncăm în fugă, poate nu ne-ajunge nici timpul
să spunem celor apropiați să se depărteze un pic, încă, încă
până devin umbre sau povești